„Deşi avea o familie frumoasă, pe Maria o nemulţumea ceva. Toată viaţa visase la o familie cu un soţ iubitor, din al cărei rod să iasă doi copii frumoşi. Dumnezeu a fost bun cu ea şi I-a oferit familia mult dorită. Toate bune şi frumoase până când noile sarcini începeau uşor, uşor să o doboare, stresul şi oboseala spunându-şi cuvântul.
Se simţea tot mai sufocată de rutina zilnică: job – îngrijire copii – treburi casnice. Obosea repede, se enerva uşor, cu soţul nu schimba mai mult de două fraze, iar copiii nu se mai bucurau de surâsul frumos al mamei lor.
Într-o dimineaţă, simte o mângâiere uşoară pe frunte, doi ochişori identici cu ai ei privind-o. Era pentru prima dată când nu se trezea la timp pentru a le pregăti micul-dejun copiilor. Se ridică cu greu şi îi pregăteşte pe cei mici pentru grădiniţă.
Ajunsă la serviciu, simte o ameţeală puternică şi leşină. Colegii sar alarmaţi în ajutor şi o bună prietenă de-a ei o însoţeşte la spital. I se fac toate investigaţiile şi apoi este rugată să aştepte câteva minute. Prietena ei, care a aşteptat-o în tot acest timp, o întâmpină:
– Dar ce s-a întâmplat, Maria?
– Oare, nu ai apucat să mănânci?
– Sinceră să fiu, am şi uitat să mănânc. Mă simt foarte obosită şi de la un timp devreme îmi este foarte greu să mă concentrez şi simt cum toate mă dobora…şi începe să plângă.
Dialogul celor două se încheie, deoarece o asistentă se apropie de ele:
– Doamna Predescu, domnul doctor vă aşteaptă!
– Bună ziua din nou! Vă rog să luaţi un loc.
Privirea serioasă a doctorului, o străfulgeră pănă în inimă.
– Doamna Predescu, îmi este teamă că nu vă aştept cu veşti bune. Rezultatele investigaţiilor medicale ne arată că suferiţi de…o tumoră agresivă pe creier, inoperabila datorită poziţionării. Singurele soluţii de prelungire a vieţii sunt chimioterapia şi radioterapia, însă…
Doctorul a mai adăugat multe, cuvintele ajungând parcă aievea la urechile ei: mai multe analize, nu ne dăm bătuţi, trebuie să fiţi puternică…până când aceasta îl întrerupe:
– Domnule doctor, cât timp mai am de trăit?
– Dacă diagnosticul este confirmat 100 %, cu ajutorul citostaticelor câştigaţi aproximativ un an. Din păcate aveţi o formă foarte agresivă şi galopanta de cancer şi nu se mai poate face nimic.
Maria încearcă din răsputeri să îşi stăpânească emoţiile, aceasta vestea lovind-o că o secure în creştetul capului. Fără a schiţa nimic, se ridică, lacrimile îi curg şiroaie pe obraji, mâinile tremurându-i atât de tare încât deabia reuşeşte să deschidă uşa. Când o vede într-o asemenea stare, Elena, prietena ei, se panichează:
– Ce s-a întâmplat, de ce plângi?
Maria, nu îşi mai poate stăpâni emoţiile şi izbucneşte şi mai tare în plâns, fără a-i oferi prietenei nici un răspuns.
– De ce plângi???? Maria, te rog nu mă mai speria, spune-mi ce a zis doctorul.
La văzul acestora, Elena se îndreaptă ca o furtună spre cabinetului doctorului. După cinci minute, se întoarce cu ochii roşii, dar şterşi de lacrimi. Ştia prea bine ca cea mai bună prietenă a ei, are nevoie ca ea să fie puternică şi să îi ofere un umăr pe care să plângă. O ia de mână şi o încurajează:
– Draga mea, sunt alături de tine, trebuie să fii cât mai puternică. Haide să plecăm din acest loc.
În maşină, este o linişte ca de înmormântare. Cele care în urmă cu cinci minute, plângeau cu lacrimi amare, acum nu mai schiţează nici un gest şi într-o tăcere deplină.
– Maria îl sun pe şef şi să îl anunţăm că lipsim toată ziua.
– Cum vrei.. dar te rog să nu îi spui nimic!
– Ok las’ pe mine!
După ce se învoiesc de la serviciu, cele două se hotărască să meargă la o mică plimbare în parc. După ce îşi mai revin puţin din şoc, încep să analizeze cele recent aflate. După îndelungi discuţii, Maria ia o decizie care o nemulţumeşte pe prietena ei: nu doreşte să mai comunice nimănui cumplită veste, nici măcar soţului, copiilor şi părinţilor.
– Maria ai înnebunit de tot? Acum te crezi vreo actriţă din filme, care îşi ascunde dramă? Ai nevoie de sprijinul nostru condiţionat, al tuturor! Lasă prostiile că îl sun chiar acum pe soţul tău!
Se repede să ia telefonul însă Maria izbucneşte în plâns:
– De ce nu încerci să mă înţelegi? De ce nu te pui în locul meu? Ce rost are să îi întristez, când ştiu că nu o să mai trăiesc?
– Nu am ştiut să apreciez ce am, am fost nerecunoscătoare şi vreau să mă revanşez pentru tot, în ultimele noastre clipe petrecute împreună.
Elena, lasă telefonul jos, în semn de înţelegere pentru prietena sa:
– Dar cum o să le ascunzi totul: vei slăbi, îţi va cădea părul..şi.. şi începe să plângă…
– Voi vedea eu pe parcurs..
A trecut o săptămână de foc pentru Maria. În primele zile izbucnea în plâns de fiecare dată când îşi privea copiii jucându-se şi la auzul cuvintelor de dragoste ale soţului. Simţea cum asistă neputincioasă la năruirea propriului Univers. Cum putuse să fie atât de nerecunoscătoare şi egoistă înainte? Cum putea să considere o rutină, îngrijirea celor doi îngeri ai săi? De ce nu îi mai zâmbea soţului ca la început? Când se schimbase atât de mult, fără să îşi dea seama? În momentele în care îşi pierdea luciditatea considera că merita tot ce i se întâmplă!
Stările de depresie şi anxietate se instalaseră. Trecea brusc de la: „Merit tot ce mi se întâmplă!” la „Doamne, de ce eu, cine îmi va creşte copii?”, ” Ce vor face ei fără mămica lor?” Plânsul se transforma rapid în accese de furie şi doar dormitorul era martorul pumnilor ei de disperare şi al lacrimilor amare. Zilele şi nopţile parcă zburau acum, iar şedinţele de chimioterapie o slăbeau din ce în ce mai mult. Prietena ei îi era alături la fiecare pas, însă ea…se simţea tot mai singură şi neputincioasă.
Într-o dimineaţă, în timp ce stătea în cadă, o şuviţă mare de păr i se prelinge în apă. Se panichează, simte un nod in gât şi începe să tremure necontrolat. Neştiind ce să le spună celor dragi, merge repede la coafor pentru a se tunde mai scurt.
La întoarcere, soţul o complimentează:
– Vai, ce schimbare extraordinară de look, păr scurt şi ondulat. Eşti superbă!
Ochii ei se umplu rapid de lacrimi:
– Mulţumesc, dragul meu, o să merg să mă odihnesc puţin, nu mă simt prea bine…apoi îl sărută şi merge în dormitor.
Acolo sta câteva ore singură şi ia decizia de a întrerupe chimioterapia. Nu dorea să îşi petreacă ultimele clipe de viaţa în chinuri şi plănuieşte să meargă cu familia într-o vacanţă pe o insulă exotică. Reuşeşte să facă rezervare chiar în locul ei preferat şi iese în sufragerie pentru a le comunica tuturor vestea:
– Mami, mami, tati ne-a zis că eşti bolnăvioara!
– Ce ai, te doare burtica? Că ştiu că pe tine te doare burtica uneori!
– Dragii mei, mă simt bine, însă am o surpriză pentru voi! Poimâine, mergem într-o excursie în Bali!
Soţul se ridică, mirat:
– Serios? în sfârşit ai acceptat că avem nevoie de o vacanţă? Şi începe să surâdă.
Această veste provoacă o fericire de nedescris copiilor, care încep să sară de bucurie.
Ajunşi în Bali, priveliştea mirifică pur şi simplu îi copleşeşte. Maria simte că îşi găseşte în sfârşit liniştea de care avea nevoie. Acolo se împacă şi se iartă pe sine de toate greşelile. În fiecare dimineaţă nu îl mai acuza pe Dumnezeu de nimic, ci îi mulţumea că i-a mai oferit încă o zi de trăit. Avea grijă să se trezească prima, pentru a admira Răsăritul şi pentru a-i privi în tăcere pe cei dragi cum dorm. Şi-a dat seama că şi-a ales de soţ, un om responsabil şi respectabil, care o va face mândră de copiii lor, atunci când îi va privi acolo de sus.
Sejurul minunat s-a terminat iar în timp ce era încă un avion, Maria şi-a dat seama că a sosit momentul să le comunice tuturor secretul său.
Ceea ce nu ştia este ca soţul său, în complicitate cu prietena lor, Elena, plănuise o petrecere surpriză cu ocazia aniversării a cinci ani de căsnicie. Ajunşi acasă, toţi prietenii lor îi întâmpină cu un pahar de şampanie în mână şi strigă cu toţii în cor:
– La mulţi ani!!!!
La văzul tuturor, Maria rămâne uimită şi cu lacrimi în ochi le şopteşte uşor:
– Am cancer!
Dar ce se întâmplă, de unde vine lumina asta puternică?
– Mami, mami, tati a zis să te trezim şi să mergi acum la bucătărie!
Maria deschide uşor ochii şi observă că este în pat. Primul gest pe care îl face este să îşi atingă părul. Când observă cât de lung este, izbucneşte în plâns, dar de fericire..deoarece îşi dă seama că totul fusese un vis.
Se ridică imediat din pat, îşi sărută copiii pe frunte, îi ia în braţe pe amândoi şi merge la bucătărie. Acolo soţul o aşteaptă zâmbind cu un tort pe care era o cifră 5 şi pe care scria: La mulţi ani Maria & Mihai! Maria îl îmbrăţişează, îl săruta şi îi şopteşte la ureche:
– La mulţi ani nouă, iubitul meu!
Din acea zi, ea a devenit cu totul altă femeie. Îi mulţumea zilnic lui Dumnezeu pentru lecţia de viaţa primită şi îşi privea persoanele dragi cu iubire, încercând să fie cât mai fericită alături de ei. Îşi amintea că fiecare clipă trăită poate să fie oricând, ultima alături de ei. Ţinea supărările cât mai departe şi vedea minunea vieţii în orice: răsărit, apus, ploaie, zâmbetele copiilor, iubire..”
Pentru ea, această experienţă îngrozitoare a fost doar un coşmar, dar ce s-ar fi întâmplat dacă totul se întâmpla în realitate? Dumnezeu, i-a oferit acest vis pentru a o trezi la realitate, însă din această experienţă trebuie să învăţăm cu toţii ceva: Nimeni nu este nemuritor! Nu amâna nimic, pentru ziua de mâine! Nu fi acea persoană care adună idei şi vise pentru a fi mai fericit pe viitor, dar care se descurajează la primul hop şi renunţă la ele. Nu te simţi bine doar când mergi în vacanţe şi la întoarcere să stai în depresie o săptămână. Antrenează-ţi mintea şi ochii pentru a vedea frumuseţea fiecărei zile şi apreciază-i pe cei din jurul tău. Să nu îţi fie niciodată ruşine să le arăţi cât de mult îi iubeşti. Ajută-i cu o vorbă bună, cu un sfat, fii cea mai bună versiune a ta!
Ți-a plăcut articolul? Dacă da, atunci da-ne LIKE! 🙂